Exorcizare casnica

Ciorba fierbe de doua ore pe plita iar eu plang pe canapea, culcata, privind, prin ferestrele largi, colina.

Am avut grija sa inchid din draperii atat cat sa nu fiu vazuta. Rochia eleganta cu care m-am imbracat de dimineata e sifonata si miroase a mancare, sunt desculta.

Si-mi siroiesc pe obraji dealurile cu poalele lor scaldate-n mare, potecile de munte cu animale salbatice imi siroiesc. Imi siroiesc momentele traite strans si cele spate-n spate, imi siroiesc durerile nasterii care parea sa ma piarda. Imi siroiesc declaratiile de iubire si declaratiile de razboi, ale aceluiasi. N-as putea lasa sa siroiasca liber atatea probe, nu-i asa? De aceea am tras draperiile, am inchis ferestrele, am inchis ochii, de aceea stau aici, inchisa si ma tem de lumina. Sa nu-mi prezinte ranile lumii intregi, sa nu ma vada, sa nu ma citeasca, sa nu ma judece, deget cu deget, inima cu inima, tot ce-am adunat. In amintiri.

Mancarea fierbe de doua ore si da in clocot pe plita iar din interiorul casei, doar printr-un colt de geam lasat deschis, rasuna muzica de ingeri in miros de mancare si lacrimi rasuna, si rai dar si iad rasuna, asa ma exorcizez fara sa ma stie nimeni.

Nu vine, nu, nici azi nu vine

Nu vine, nu, nici azi nu vine. Degeaba stai cu ochii pironiți pe clanță și-ți muști buza pe interior. Te prefaci că citești când doar dai paginile la o parte, nu vezi nimic, nu înregistrezi, în mintea ta se scrie o altă carte. Una de care ți-e teamă, în final, c-ai s-o citești și-o să se termine, și o să te trezești tot așa, tot aici, cu ochii pironiți pe clanța ușii.

V-ați iubit, dar a plecat și nu mai știi, de-atunci, nimic de el. Un verb trădător îți traversează, vag, spiritul, să te urci fuguța într-un taxi și să dai o raită prin toate locurile unde el mergea. Sau să desfaci sticla aia de șampanie, s-o bei singură, până la ultima picătură, ca și cum ai sărbători. Dar apoi ți-e teamă să nu scrii acele două mail-uri interminabile despre care te vei ruga a doua zi să fi ajuns în spam: unul în care îl iubești, altul în care îți negi toată iubirea, o faci sul și o arunci pe foc, măcar așa să ardă!

Dar stai țintuita pe-o margine de canapea, parcă s-ar fi oprit timpul în loc, și cum îți spui că îți stă timpul, cum constați subit că n-au trecut decât 5 lungi minute de ultima data când ai aruncat un ochi pe geam să îi zărești mașina, parcată în locul obișnuit. Și-apoi fuguța înapoi pe canapea, plângând scurgerea zadarnică a minutelor a căror valoarea ai anulat-o cu uitătura nerăbdătoare.

V-ați iubit, dar a plecat și nu-nțelegi. De-atunci îți spui în fiecare dimineață că ești urâtă și te compari și cu o scoarță de copac. Îți vezi ridurile de pe chip și crestăturile din suflet. Vizualizezi ce n-ai putut să faci pentru el și ce-ați fi putut trăi împreună până când timpul din clepsidră vi s-ar fi scurs. Nu, nu ești de acord să plece, n-ai fost nici atunci când își urca valiza-n portbagaj iar tu priveai imobilă de la balcon, aproape prăbușită, dar i-ai fi aruncat, cu ultima sforțare, cămașa uitată pe umeraș.

Și-atunci ridici încet cearșaful sub care mai târziu ai să te strecori, să iasă spaimele, să le ucizi cu blândețe. Te privești în oglindă și-ți dai jos machiajul cu care-l așteptai, să nu-i spui «bună seara» dezbracată. Îți ștergi rujul violent pe care nu-l porți niciodată, iar astăzi l-ai purtat. Căci azi a fost un niciodată. Nu, nu vrei să se mai întâmple, brusc, nu mai vrei să se întoarcă. Ai obosit așteptând, ai obosit plângând. Nici corpul și nici mintea nu-ți mai dau deplină ascultare. Vrei să dormi, da, vrei să adormi. Vrei să adoarmă odată cu tine tot sentimentul ăsta distructiv , dar el e treaz și-atunci tu îl sufoci, încet, cu perna

 

La sfârșitul tuturor luptelor.

Raza aia roșiatică cu care mă trezesc integrată pe sub pleoape și care aproape că îmi da putere. Nu, nu-mi vine rău de dimineață, diminețile sunt sfinte, îmi vine rău, întotdeauna, seara. Și mă ridica din hai să nu mai scriem romane, hai să scriem niște nuvele!

Mă privește din bibliotecă Lupul, cât l-am mai ascuns! Cât m-am mai ascuns cu el când îmi căutăm o identitate de traficat! Nu sunt nici acum mai întreagă decât o jumătate de coajă de ou. Și totuși , hai să creăm un palat cu fântâni arteziene, cu grădini în dezordine de trandafiri prin care să alergăm cu păpușile în brațe, să ne răcorim la umbra prunilor bătrâni.

Îmbătrânesc cu ochelarii pe nas și cad, ades, pe lângă uși închise frivol, oameni slabi. Eu adorm mereu cu ușa deschisă, nici un tâlhar nu mi-a călcat vreodată pragul!

Slăbiciunea oamenilor pentru a fi mai buni, mai buni decât alții, mai buni decât mine. Inevitabil, o dorință idioată și cu sfârșit necontenit de uri răsfrânte înapoi, boomerang, pentru ce tot efortul, ca să te faci lovit?
Distanța face oricum că nu concurăm împreună, hai să paralelizam frumos, hai să conducem fiecare, matematic, spre o moarte lină, acolo, la sfârșitul tuturor luptelor sângeroase în care mirosul de vanilie e singurul cu efect de trezie!

Tot tu ești.

Atunci demult pe-o margine de pat, privind aiurea. Sau ne-privind și ne-simțind și luna care apunea senină, ca un plâns.
Tot tu ești. Ținând la piept pisica din vecini, mințind că n-ai nevoie de afecțiune.
Tot tu ești, picior peste picior sub fustă, vrând să impresionezi, la naiba, prin aspect, că altfel n-ai știut sau te-ai pierdut și te-anulezi cu asta. Sau poate atât ești, ți-ai spus-o de atâtea ori privindu-te-n oglinda liftului, între etaje.

Și seara când ai vrut să te cobori de pe pământ, tot tu ai fost acolo-n brațe vinovate, unde ți-ai potolit, o clipă, foamea, pofta.
Tot tu ești cu laptopul scriind de pe terasă, adie vântul și trec toate și plângi în pumni sau nu, mai bine scrii în pumni că nu mai este timp, precum călugării.
Tot tu ești după fumul de țigară, cu fiecare mișcare colorată de ochi albaștri. Tot tu te dăruiești.
Tot tu cobori în fiecare noapte-n tine, ca să constați că e din ce în ce mai gol acolo-n sarcofag, tot tu.

Waiting_for_you____by_LoveFlame

Timpurile sau cine s-a schimbat?

Timpurile nu s-au schimbat, suntem doar cu mult mai lași. Infingem mai ușor și mai fără motiv cuțitul în spate, primului care ne stă în cale, drum ales la întâmplare, nici măcar destinația lui nu mai tremură de-un ideal, ci caută doar să ucidă.

Suntem mai ușor de umilit, de bătut, de scuipat, de mințit. Acceptăm fără grimasă lama lucioasă în zonă inimii, acolo nu se mai află nicio inimă, nimic din înfrigurările înalte care-ar trebui să o compună, doar un organ. Bolnav și ăla, afectat de orice, de tot ce n-ar trebui să-l afecteze. Și, desigur, insensibil la virtuți.

Acoperământ

Te doare din stomac, atunci când te doare. Iar atunci când dori pe dianauntru, te privești în oglindă, simți să-ți vezi chipul, să te recunoști, să cauți, să cobori în tine, să mai găsești ceva acolo. Ceva neîntinat și care ar putea s-o ia de la-nceput. Un capăt de viață, un capăt de moarte. O bucată de piele unde nu s-a-ntins arsura, un centimetru care nu supurează, topind viața din tine.

Simți să-ți vezi chipul, dar în loc de chip, printre toate ridurile, însingurat, îți zărești, ca de după niște gratii, sufletul. Nu ți-l recunoști. Așa cum nici el, privindu-te de-atâtea ori cum te rujezi, nu te-a recunoscut. Te-a lăsat să-i fii frumoasă și te-a purtat ca pe-un acoperământ.

Despre cum cel mai mare deserviciu pe care ți-l poți face este că nu (te) poți ierta.

Și-or să coboare spre tine toate spaimele, dintru înalturi spre care altă data te rugai. Fiindcă neiretatul e din incapacitatea de-a mai crede, și-atunci ruga nu-și mai are suport. Un handicap despre care rar ne dăm seamă, de cele mai multe ori tardiv, după ce vom fi provocat alte drame care să ia locul celor pe care încă mai dăm vina. Drame mărunte, venite din raportarea la trecut. A noastră, a celor pe care-i întâlnim, raportarea celor de azi la caracterul lor de ieri, a viselor de azi la neîmplinirilor de ieri. Interdependență fatală, slinoasă, a nereușitelor de care ne ancoram viitorul, lăsând să pălească un prezent nevinovat. Sacrificându-l, că mai apoi să ne plângem în pumni. Dăm vina pe părinți, pe frați, pe prieteni și pe neșansele cu care ne-a gratificat începutul de viață. Dăm vina pe cei mai bogați decât noi, dăm vina pe cei mai săraci. Aruncăm vini pe sisteme, pe țări, pe amintirile din ce în ce mai active în prezentul nostru, ni le afișăm în frunte dimpreună cu toată rană provocată atunci demult, interzicându-i să se pietrifice, să se cicatrizeze. Interzicându-ne să ne vindecăm. Urâm cu pasiunea cu care nu am putea iubi niciodată, ne dedicam viețile să răzbunăm rănile provocate de noi înșine, lăsând să sape acolo adans, lăsând să supureze la nesfârșit. Ne apăsam singuri cizma pe grumaz, uitând să ne punem întrebarea: cum am ajuns atât jos, lângă propriile tălpi?

Despre oamenii pe care i-ai lăsat în urmă.

Nu știi cum să abordezi oamenii pe care i-ai lăsat în urmă. Ei nu știu că nu știi, ei cred că i-ai uitat. Te fac să te simți vinovat, aș vrea să cred că inconștient. După ce îi lași să te analizeze, te primesc cu brațele deschise, doar vii din trecut, acolo unde ei trăiesc.

Dar tu nu știi ce să spui, ce să faci sau cum să-ți ții mâinile. Te străbate un dor grav de tot ce ți-a devenit familiar în ultimul timp, acolo departe, nu ei, ei nu.

Te agasează încercând să te cunoască din nou, caută în tine pe cel care ai fost, scormonesc și până la urmă îl scot la iveală, prăfuit. Te trezești printre ei mai singur decât când erai singur cu sunetul gării din Paris, în mușuroiul de necunoscuți care pișcă, și chiar dacă nu vrei să fii snob, nu reușești, te obligă, corpul reacționează, se apăra, devine snob, să nu-l mănânce porcii.  Ei se simt în siguranță, tu te simți răstignit și pleci din vizite cu sentimentul de criză financiară în suflet, uitând că nu-ți lipsește, de fapt, nimic.

Despre trădare.

N-aș ști cum să încep, eu sunt trădătorul. Cel care iubește pe jumătate de teama de-a fi complet, de teama exploziei pe care ar produce-o și atunci nu ofer decât pe bucăți, sau nu, decât aceeași bucată, tuturor, prezervand carnea fragedă pentru o judecată de apoi. In care nu cred.

Iar dacă m-ai trăda, dacă vorbele alea nu ar fi pentru mine, dacă privirea cea mai adâncă și mai singuratică nu ar fi astfel pentru că nu îi aparțin, dacă mâinile tale s-ar regăsi în jurul altei talii, în jurul altui gât, fie și ca să sugrume, nu! doar eu pot să-ți mor! doar eu pot să-ți trăiesc!

Probabil că n-aș înțelege, probabil că te-aș urâ. Probabil că n-aș afla niciodată. Ceea ce nu mă oprește să scriu despre asta, să-mi imaginez, să simt durerea, să simt plăcerea, să te las să mă trădezi. Fiindcă nu știu cum să nu o fac. Nu știu să te păstrez, nu știu să mă trezesc lângă tine dimineață fără teamă în priviri, nu știu să-mi beau cafeaua fără să-mi tremure mâinile pe toarta cănii, să nu invoc toate fericirile sau tragediile care te-ar țintui acolo, chiar și o oră, numai una, să te pot privi, să mă poți vedea, să te constat, să mă admiri, să-mi dau seama ce-i cu tine. Să-ți dai tu seama ce-i cu tine. Să-mi iei mâna, ea o să tremure, eu o să-ntorc privirea, tu ai să-ntorci privirea, și vom trăi fericiți până la încrederi adânci.

Fumar perjudica gravemente su salud

Am ieșit pe terasă, adie un vânt așa, ca-n fiecare seară, un vânt care mă simte mai înainte să-l simt eu. Pe măsuța de lemn, pachetul de John Player Special uitat de Cristina, aici, la ultima ei vizită. Îl iau în mână, citesc “Fumar perjudica gravemente su salud y la de los que están a su alrededor”. Zâmbesc, ea fumează atât de mult încât, probabil, soțul ei cumpără de la contrabandiști. Soarele apune, deschid pachetul, sunt acele ultime secunde când dispare între ape cu viteza dezintegrării unei lumi, iau o țigară, o privesc, m-am lăsat demult, o rotesc, de fapt nu știu dacă am fumat vreodată cu adevărat, o așez tandru între buze, îmi amintește de multe, o aprind. O aprind încet, privind flacără mică a brichetei, trag din ea nimicul aducător de nimic. Și simt…nimic! Exact ce-mi doream, să nu mai simt nimic, nimic.

Viciul e întotdeauna undeva, uitat, lăsat, după toate colțurile și-ndeosebi după cele mai abrupte, e atunci când nimic altceva nu te mai satisface. Și nici ea n-o face, nu.

Când nu poți mânca oricât ți-ar fi de foame. Nu poți striga fiindcă n-ar ajunge strigătul acolo unde vrei. Când nu poți să plângi fiindcă rostul lacrimilor s-ar rostogoli odată cu prima picătură de apa otrăvită și rece înflorită în ochi. Când nu poți vorbi fiindcă vorbele nu-și mai cunosc ele însele conținutul și scopul și nici destinatarul. Nici chiar când ești tu însuți. Când nu poți lovi în nimic și totuși îți torturezi propria-ți dorință străvezie și crudă și permanentă oricât ai încercat să o sufoci. Când nu poți nimic, în definitiv, și ești captiv între zidurile propriilor tale efecte.

E atunci când se îmbină trecutul cu prezentul și cu toate variantele de viitor iar din îmbrățișarea lor se scurge străvezie seva neputințelor tale. E când și unde nici nu-ți dorești altceva decât să nu mai fii, tot ceea ce-ți e oprit, fiindcă poate ai casă, familie, rate la bancă sau pur și simplu oameni care atârnă de tine fără să știe că te trag în jos cu iubirea și cu dependența lor. Și care nu te-au întrebat niciodată dacă pot să se așeze, însă nu se mai ridică niciodată din locul cald unde i-ai primit.

beach-girl-hammock-smoke-smoking-Favim.com-114800