Acoperământ

Te doare din stomac, atunci când te doare. Iar atunci când dori pe dianauntru, te privești în oglindă, simți să-ți vezi chipul, să te recunoști, să cauți, să cobori în tine, să mai găsești ceva acolo. Ceva neîntinat și care ar putea s-o ia de la-nceput. Un capăt de viață, un capăt de moarte. O bucată de piele unde nu s-a-ntins arsura, un centimetru care nu supurează, topind viața din tine.

Simți să-ți vezi chipul, dar în loc de chip, printre toate ridurile, însingurat, îți zărești, ca de după niște gratii, sufletul. Nu ți-l recunoști. Așa cum nici el, privindu-te de-atâtea ori cum te rujezi, nu te-a recunoscut. Te-a lăsat să-i fii frumoasă și te-a purtat ca pe-un acoperământ.

Advertisements

Despre cum cel mai mare deserviciu pe care ți-l poți face este că nu (te) poți ierta.

Și-or să coboare spre tine toate spaimele, dintru înalturi spre care altă data te rugai. Fiindcă neiretatul e din incapacitatea de-a mai crede, și-atunci ruga nu-și mai are suport. Un handicap despre care rar ne dăm seamă, de cele mai multe ori tardiv, după ce vom fi provocat alte drame care să ia locul celor pe care încă mai dăm vina. Drame mărunte, venite din raportarea la trecut. A noastră, a celor pe care-i întâlnim, raportarea celor de azi la caracterul lor de ieri, a viselor de azi la neîmplinirilor de ieri. Interdependență fatală, slinoasă, a nereușitelor de care ne ancoram viitorul, lăsând să pălească un prezent nevinovat. Sacrificându-l, că mai apoi să ne plângem în pumni. Dăm vina pe părinți, pe frați, pe prieteni și pe neșansele cu care ne-a gratificat începutul de viață. Dăm vina pe cei mai bogați decât noi, dăm vina pe cei mai săraci. Aruncăm vini pe sisteme, pe țări, pe amintirile din ce în ce mai active în prezentul nostru, ni le afișăm în frunte dimpreună cu toată rană provocată atunci demult, interzicându-i să se pietrifice, să se cicatrizeze. Interzicându-ne să ne vindecăm. Urâm cu pasiunea cu care nu am putea iubi niciodată, ne dedicam viețile să răzbunăm rănile provocate de noi înșine, lăsând să sape acolo adans, lăsând să supureze la nesfârșit. Ne apăsam singuri cizma pe grumaz, uitând să ne punem întrebarea: cum am ajuns atât jos, lângă propriile tălpi?