Despre cum cel mai mare deserviciu pe care ți-l poți face este că nu (te) poți ierta.

Și-or să coboare spre tine toate spaimele, dintru înalturi spre care altă data te rugai. Fiindcă neiretatul e din incapacitatea de-a mai crede, și-atunci ruga nu-și mai are suport. Un handicap despre care rar ne dăm seamă, de cele mai multe ori tardiv, după ce vom fi provocat alte drame care să ia locul celor pe care încă mai dăm vina. Drame mărunte, venite din raportarea la trecut. A noastră, a celor pe care-i întâlnim, raportarea celor de azi la caracterul lor de ieri, a viselor de azi la neîmplinirilor de ieri. Interdependență fatală, slinoasă, a nereușitelor de care ne ancoram viitorul, lăsând să pălească un prezent nevinovat. Sacrificându-l, că mai apoi să ne plângem în pumni. Dăm vina pe părinți, pe frați, pe prieteni și pe neșansele cu care ne-a gratificat începutul de viață. Dăm vina pe cei mai bogați decât noi, dăm vina pe cei mai săraci. Aruncăm vini pe sisteme, pe țări, pe amintirile din ce în ce mai active în prezentul nostru, ni le afișăm în frunte dimpreună cu toată rană provocată atunci demult, interzicându-i să se pietrifice, să se cicatrizeze. Interzicându-ne să ne vindecăm. Urâm cu pasiunea cu care nu am putea iubi niciodată, ne dedicam viețile să răzbunăm rănile provocate de noi înșine, lăsând să sape acolo adans, lăsând să supureze la nesfârșit. Ne apăsam singuri cizma pe grumaz, uitând să ne punem întrebarea: cum am ajuns atât jos, lângă propriile tălpi?

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s