La sfârșitul tuturor luptelor.

Raza aia roșiatică cu care mă trezesc integrată pe sub pleoape și care aproape că îmi da putere. Nu, nu-mi vine rău de dimineață, diminețile sunt sfinte, îmi vine rău, întotdeauna, seara. Și mă ridica din hai să nu mai scriem romane, hai să scriem niște nuvele!

Mă privește din bibliotecă Lupul, cât l-am mai ascuns! Cât m-am mai ascuns cu el când îmi căutăm o identitate de traficat! Nu sunt nici acum mai întreagă decât o jumătate de coajă de ou. Și totuși , hai să creăm un palat cu fântâni arteziene, cu grădini în dezordine de trandafiri prin care să alergăm cu păpușile în brațe, să ne răcorim la umbra prunilor bătrâni.

Îmbătrânesc cu ochelarii pe nas și cad, ades, pe lângă uși închise frivol, oameni slabi. Eu adorm mereu cu ușa deschisă, nici un tâlhar nu mi-a călcat vreodată pragul!

Slăbiciunea oamenilor pentru a fi mai buni, mai buni decât alții, mai buni decât mine. Inevitabil, o dorință idioată și cu sfârșit necontenit de uri răsfrânte înapoi, boomerang, pentru ce tot efortul, ca să te faci lovit?
Distanța face oricum că nu concurăm împreună, hai să paralelizam frumos, hai să conducem fiecare, matematic, spre o moarte lină, acolo, la sfârșitul tuturor luptelor sângeroase în care mirosul de vanilie e singurul cu efect de trezie!

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s