Exorcizare casnica

Ciorba fierbe de doua ore pe plita iar eu plang pe canapea, culcata, privind, prin ferestrele largi, colina.

Am avut grija sa inchid din draperii atat cat sa nu fiu vazuta. Rochia eleganta cu care m-am imbracat de dimineata e sifonata si miroase a mancare, sunt desculta.

Si-mi siroiesc pe obraji dealurile cu poalele lor scaldate-n mare, potecile de munte cu animale salbatice imi siroiesc. Imi siroiesc momentele traite strans si cele spate-n spate, imi siroiesc durerile nasterii care parea sa ma piarda. Imi siroiesc declaratiile de iubire si declaratiile de razboi, ale aceluiasi. N-as putea lasa sa siroiasca liber atatea probe, nu-i asa? De aceea am tras draperiile, am inchis ferestrele, am inchis ochii, de aceea stau aici, inchisa si ma tem de lumina. Sa nu-mi prezinte ranile lumii intregi, sa nu ma vada, sa nu ma citeasca, sa nu ma judece, deget cu deget, inima cu inima, tot ce-am adunat. In amintiri.

Mancarea fierbe de doua ore si da in clocot pe plita iar din interiorul casei, doar printr-un colt de geam lasat deschis, rasuna muzica de ingeri in miros de mancare si lacrimi rasuna, si rai dar si iad rasuna, asa ma exorcizez fara sa ma stie nimeni.

Advertisements

Nu vine, nu, nici azi nu vine

Nu vine, nu, nici azi nu vine. Degeaba stai cu ochii pironiți pe clanță și-ți muști buza pe interior. Te prefaci că citești când doar dai paginile la o parte, nu vezi nimic, nu înregistrezi, în mintea ta se scrie o altă carte. Una de care ți-e teamă, în final, c-ai s-o citești și-o să se termine, și o să te trezești tot așa, tot aici, cu ochii pironiți pe clanța ușii.

V-ați iubit, dar a plecat și nu mai știi, de-atunci, nimic de el. Un verb trădător îți traversează, vag, spiritul, să te urci fuguța într-un taxi și să dai o raită prin toate locurile unde el mergea. Sau să desfaci sticla aia de șampanie, s-o bei singură, până la ultima picătură, ca și cum ai sărbători. Dar apoi ți-e teamă să nu scrii acele două mail-uri interminabile despre care te vei ruga a doua zi să fi ajuns în spam: unul în care îl iubești, altul în care îți negi toată iubirea, o faci sul și o arunci pe foc, măcar așa să ardă!

Dar stai țintuita pe-o margine de canapea, parcă s-ar fi oprit timpul în loc, și cum îți spui că îți stă timpul, cum constați subit că n-au trecut decât 5 lungi minute de ultima data când ai aruncat un ochi pe geam să îi zărești mașina, parcată în locul obișnuit. Și-apoi fuguța înapoi pe canapea, plângând scurgerea zadarnică a minutelor a căror valoarea ai anulat-o cu uitătura nerăbdătoare.

V-ați iubit, dar a plecat și nu-nțelegi. De-atunci îți spui în fiecare dimineață că ești urâtă și te compari și cu o scoarță de copac. Îți vezi ridurile de pe chip și crestăturile din suflet. Vizualizezi ce n-ai putut să faci pentru el și ce-ați fi putut trăi împreună până când timpul din clepsidră vi s-ar fi scurs. Nu, nu ești de acord să plece, n-ai fost nici atunci când își urca valiza-n portbagaj iar tu priveai imobilă de la balcon, aproape prăbușită, dar i-ai fi aruncat, cu ultima sforțare, cămașa uitată pe umeraș.

Și-atunci ridici încet cearșaful sub care mai târziu ai să te strecori, să iasă spaimele, să le ucizi cu blândețe. Te privești în oglindă și-ți dai jos machiajul cu care-l așteptai, să nu-i spui «bună seara» dezbracată. Îți ștergi rujul violent pe care nu-l porți niciodată, iar astăzi l-ai purtat. Căci azi a fost un niciodată. Nu, nu vrei să se mai întâmple, brusc, nu mai vrei să se întoarcă. Ai obosit așteptând, ai obosit plângând. Nici corpul și nici mintea nu-ți mai dau deplină ascultare. Vrei să dormi, da, vrei să adormi. Vrei să adoarmă odată cu tine tot sentimentul ăsta distructiv , dar el e treaz și-atunci tu îl sufoci, încet, cu perna