Despre trădare.

N-aș ști cum să încep, eu sunt trădătorul. Cel care iubește pe jumătate de teama de-a fi complet, de teama exploziei pe care ar produce-o și atunci nu ofer decât pe bucăți, sau nu, decât aceeași bucată, tuturor, prezervand carnea fragedă pentru o judecată de apoi. In care nu cred.

Iar dacă m-ai trăda, dacă vorbele alea nu ar fi pentru mine, dacă privirea cea mai adâncă și mai singuratică nu ar fi astfel pentru că nu îi aparțin, dacă mâinile tale s-ar regăsi în jurul altei talii, în jurul altui gât, fie și ca să sugrume, nu! doar eu pot să-ți mor! doar eu pot să-ți trăiesc!

Probabil că n-aș înțelege, probabil că te-aș urâ. Probabil că n-aș afla niciodată. Ceea ce nu mă oprește să scriu despre asta, să-mi imaginez, să simt durerea, să simt plăcerea, să te las să mă trădezi. Fiindcă nu știu cum să nu o fac. Nu știu să te păstrez, nu știu să mă trezesc lângă tine dimineață fără teamă în priviri, nu știu să-mi beau cafeaua fără să-mi tremure mâinile pe toarta cănii, să nu invoc toate fericirile sau tragediile care te-ar țintui acolo, chiar și o oră, numai una, să te pot privi, să mă poți vedea, să te constat, să mă admiri, să-mi dau seama ce-i cu tine. Să-ți dai tu seama ce-i cu tine. Să-mi iei mâna, ea o să tremure, eu o să-ntorc privirea, tu ai să-ntorci privirea, și vom trăi fericiți până la încrederi adânci.

Advertisements