Acoperământ

Te doare din stomac, atunci când te doare. Iar atunci când dori pe dianauntru, te privești în oglindă, simți să-ți vezi chipul, să te recunoști, să cauți, să cobori în tine, să mai găsești ceva acolo. Ceva neîntinat și care ar putea s-o ia de la-nceput. Un capăt de viață, un capăt de moarte. O bucată de piele unde nu s-a-ntins arsura, un centimetru care nu supurează, topind viața din tine.

Simți să-ți vezi chipul, dar în loc de chip, printre toate ridurile, însingurat, îți zărești, ca de după niște gratii, sufletul. Nu ți-l recunoști. Așa cum nici el, privindu-te de-atâtea ori cum te rujezi, nu te-a recunoscut. Te-a lăsat să-i fii frumoasă și te-a purtat ca pe-un acoperământ.

Despre oamenii pe care i-ai lăsat în urmă.

Nu știi cum să abordezi oamenii pe care i-ai lăsat în urmă. Ei nu știu că nu știi, ei cred că i-ai uitat. Te fac să te simți vinovat, aș vrea să cred că inconștient. După ce îi lași să te analizeze, te primesc cu brațele deschise, doar vii din trecut, acolo unde ei trăiesc.

Dar tu nu știi ce să spui, ce să faci sau cum să-ți ții mâinile. Te străbate un dor grav de tot ce ți-a devenit familiar în ultimul timp, acolo departe, nu ei, ei nu.

Te agasează încercând să te cunoască din nou, caută în tine pe cel care ai fost, scormonesc și până la urmă îl scot la iveală, prăfuit. Te trezești printre ei mai singur decât când erai singur cu sunetul gării din Paris, în mușuroiul de necunoscuți care pișcă, și chiar dacă nu vrei să fii snob, nu reușești, te obligă, corpul reacționează, se apăra, devine snob, să nu-l mănânce porcii.  Ei se simt în siguranță, tu te simți răstignit și pleci din vizite cu sentimentul de criză financiară în suflet, uitând că nu-ți lipsește, de fapt, nimic.